astept un raspuns

de cand ma stiu, urasc sa astept.urasc sa fiu incerta in asteptarea mea.vine?-nu vine?, suna?-nu suna?, ma iubeste?-nu ma iubeste?, l-am luat?(examenu)-nu l-am luat?sa mai sper?-sa nu mai sper?.astept mereu cate ceva.statia de metrou, patul inca rece, viata pe care visez sa o am.din nerecunostinta, uit sa ma bucur atunci cand raspunsul apare, atunci cand omul vine.poate imi pare cam tarziu, degeaba acum cand mi-au iesit fire albe si mi s-au impaienjenit ochii uitandu-ma catre linia orizontului.poate chiar nu-mi mai doresc, degeaba cand focul s-a stins si deja merg spre alte locuri.
astept certitudini care nu mai apar, care se indeparteaza usor-usor de ceva timp incoace.un loc pe care sa-l pot numi acasa si mai ales niste "ei" care sa fie acolo.asta e cel mai dureros.pentru ca simt ca oricat as astepta, nimic niciodata n-o sa se schimbe.si e nedrept si mult prea greu sa astept de pe acum propria mea casa si familie, care sa fie o certitudine.lucrurile care ma fac acum fericita mi-ar putea scapa printre degete, ca de atatea alte ori.si mi-e frica de asta, asa cum mi-e frica de propriile mele imperfectiuni care ma impiedica sa nu-mi fie frica.
astazi am plecat fara umbrela.m-a plouat usurel vreo 30 de min si torential vreo 5.am ajuns acasa cu respiratia aproape taiata.si mi-am amintit cum imi ziceam mai demult ca daca dragostea e un adapost, mi-ar placea sa merg mereu prin ploaie.eram prea mica atunci, acum as vrea numai o dimineatza pe plaja, cu picioarele goale in nisip...
astept..