Oglinzile

Imi place sa merg pe strada si sa ma uit la oamenii pe langa care trec. Nu doar la manecile giacelor de toamna, ci si la fetele lor, sa vad cat sunt de diferiti si sa imi imaginez la ce se gandeste fiecare.

Imi place sa ma gandesc la modul cum fiecare din ei are un scenariu in minte, o replica pe care nu a spus-o pentru ca nu i-a picat fisa la momentul oportun si acum se oftica, o declaratie dulce sau pur si simplu o poveste banala ascunsa in spatele unui suflet simplu.

Imi place sa privesc in sus la blocurile si casele pe langa care trec, sa vad sarmele pline de rufe de copil spalate de zeci de ori si sa-mi imaginez cati copii sunt in casa aia si cati ani au fiecare; sa vad ghivecele cu orhidee si perdelele demodate, pe cineva stergand un geam cu ziarul sau un catel latrand din spatele unor usi, nu stiu care.

Imi place sa ma uit la masinile oprite la semafor, la felul in care soferul asteapta culoarea verde, cum priveste, cum scrie repede un sms si apoi scapa telefonul in poala cand se face verde, cum sta cu fruntea sprijinita in mana stanga sau isi roade unghiile.

Imi place sa gasesc povestea din spatele oamenilor pe care nu o sa-i mai vad niciodata si pe care nu o sa-i recunosc niciodata, sa gasesc o explicatie pentru cutele de pe fata lor si felul in care alearga si te lovesc sau te imping in metrou sau pentru ca sunt exagerat de veseli si rad tare in telefon.

Imi place sa incerc sa nu ma supar pe fata dubioasa de la colt de la Mega Image care aproape mi-a pus piedica fiindca mergea cu nasu pe sus si cu ochii pe ceasu de la mana.

Imi place sa imi amintesc cum am fost si eu unul din toti acesti oameni intr-o anumita zi. Da, intr-o anumita zi am fost grabita si m-am enervat la semafor, in alta mi-era lene si am uitat sa pornesc imediat, dupa care am fost claxonata de desteptu din spatele meu, care am fost in alta zi cand ma imbracasem frumos si aveam impresia ca sunt mai grozava decat de obicei. In alta zi am mintit ca sunt racita si am stat acasa sa spal geamurile ca venea Craciunu si se cuvenea sa fie curat in casa. In alta zi m-am intalnit cu fostu prieten sa ii dau un CD pe care si-l uitase la mine si nu am stiut cum sa ma port, am incercat sa fiu sigura pe mine, dar cumva mi-a iesit o ingamfare absolut oribila de nici nu vedeam in fata ochilor, era sa pun piedica unui om pe strada. In alta zi m-a sunat mama ca a murit bunicul si am plans in autobuz si am impins vreo doi retardati care nu au auzit cand am zis pardon prima oara. Si-n alta zi am aflat ca am intrat la facultatea aia de vis si am sarit intr-un picior pe strada. Si-n alta zi m-a sunat baiatul de care m-am indragostit si mi-a zis numai tampenii, dar mie toate mi se pareau amuzante, asa ca am ras 10 minute in telefon de se uitau oamenii ciudat la mine. Ii cred si eu.

Si-apoi sunt toate celelalte zile in care nu trebuie decat sa te uiti atent la oamenii din jurul tau si-o sa te vezi pe tine atat de clar. Si zic, unde voi fi eu dupa ce nu voi mai fi? Voi fi in toti cei care au spus, spun si vor spune vreodata `eu`.

The truth shall set you free

When you lie, you don`t just lie. You cheat, you mock, you play dirty.

When you lie, you make a statement - you take someone`s heart in your hands and you say stuff like `you`re so stupid you`re not gonna find out ever` or `I couldn`t care less` or `I think you`re better off with a lie, coz you can`t handle the truth`.

When you lie you`re just pathetic with the over-explaining of things. No one is asking, but you keep answering questions. Your voice changes, and sometimes, as convincing as you are, nothing you say rings true. You know why? Because, despite what some may think, people still have gut. That magic semi-abstract/semi-concrete part of your body that can tell you more than you can ever hope to know.

It`s weird how people claim lying means you care. Don`t let yourself tricked into all that. If you care, you can have the decency and the respect to speak the truth. Lying makes you a coward first and an imbecile later on.

When you lie, you take a chance of forever ruining the bond you have with the person you lie to. You take a gun and shoot them and somehow you hope they will understand your `need` to lie, your `good intentions` or your `love` and they will pick themselves up, blood coming out of their mouths.

It`s all good in the end, because no lie can ever be kept for too long. Truth always comes running and screaming from behind. It`s strange how people don`t ever learn that. There`s always someone who thinks they can tell the perfect lie, commit the perfect murder, have the perfect, perfect excuse.

I resent that. And while I know that few are ever ready to hear the truth, I hope there are some out there who still believe.  

Anul de 10

cred ca e prea mult spus imbatranesc. poate ar fi mai cinstit sa spun se schimba lucrurile. se schimba oamenii, se schimba urarile, ai impresia ca esti la fel pentru ca esti atat de subiectiv. dar cand dai peste oameni vechi, e greu sa pacalesti amintirile, povestile si felul in care zambesti intreband daca ai dat bacu acum cateva zile. te incurci in varstele oamenilor, exclamand uimit la propria ta intrebare/afirmatie: atat are? n-are cum!..cati ani au trecut?

nu e primul an in care am fost trista de ziua mea, dar e primul in care am fost obosita. m-a prins 12 si 3.33 la nunta unui om drag, clipind des si marunt sa imi intre in cap ca omu asta chiar se insoara. omu asta era acum putin timp un copil pe o ulita si acum se insoara. dar eu ce eram acum putin timp si ce sunt acum?

ma impleticesc intr-o varsta care face 10, cu planuri de oameni mari si greseli de oameni mici. vad lectii in toate ale vietii si as vrea sa le invat in fiecare seara cand pun capul pe perna. vreau sa lepad toate micile vaicareli, frica de ieri si sperantele degeaba, sa uit ce nu imi foloseste si sa invat rabdarea. ma uit la listele de cadouri, idei, cumparaturi si stiu ca ar fi bine sa o iau de la capat. incerc sa dau o sansa noua viselor vechi, care aveau mai mult sens decat oricate calcule.

astept o joi sa vad oamenii. ca in filme pe repede inainte, ii revad in fiecare an, pe alte locuri, cu alte culori ale fetei si parului, schimbandu-se si ei. anul asta sunt cativa in plus. niciunul in minus. ce an de 10!

un om nou

de ieri noapte am inceput sa dorm din nou cu telefonul pe silent. oricum, tudor ne-a tras clapa si s-a nascut ziua. n-a ghicit nimeni si n-a castigat nimeni pariul. l-a castigat el, micut si brunet. n-a iesit nici geaman, cum credea unchiu, lasa ca se descurca si racusor.
de ieri noapte stiu cum vine viata. cu toate emotiile si mainile care tremura, cu rasetele si tipetele si cu durerea care aduce cel mai bun si mai frumos lucru din lume. mi-a ramas asta in minte din ceva ce am citit si acum stiu ca asa e - durererile alea, de care le e frica tuturor femeilor sunt bune. pentru ca aduc ceva bun. nu sunt dureri carora le urmeaza suferinta, ci dureri carora le urmeaza fericirea.
de ieri noapte stiu ca tot ce am citit despre nasterea naturala vs. cezariana este adevarat. ca medicilor chiar le e lene. ca au intalniri cu prietenele mai tarziu si e mai comod sa fie totul programat. e mai comod si trist ca se folosesc de calitatea de medici sa aduca niste argumente stupide si expirate. adevarul e ca rabdarea e singurul lucru de care e nevoie.
de ieri noapte, in ciuda avertismentelor, nu sunt traumatizata, ci fericita ca am avut norocul sa fiu acolo sa vad viata. in cea mai pura, mai intima, mai simpla forma pe care o poate lua.
de ieri a aparut un om nou. bine ai venit, Tudor! ai grija, e mai grea viata extrauterina!

Trei sferturi in cer

am ajuns in sat la asfintit. ma doare capul de la soarele care mi-a batut pe frunte tot drumul. pe strada mare, aceiasi pomi batrani si tineri, verzi si uscati. ma opresc la prima rascruce sa-mi fac datoria, un nene orb de un ochi ma intreaba cine sunt eu si ce vreau sa fac acolo. ii zic. ii curg lacrimi din ochiul orb si-mi spune ca datorita lui are el si acum pensie. ma bucur ca mai traiesc oameni care ii duc dorul.

intru pe ulita mea. o liniste de seara si dimineata, stricata numai de masina mea mov care inainteaza incet pe drumul de pamant batatorit. am pornirea instinctiva de a ma cobori din masina, de a-mi da pantofii jos si a merge desculta prin tarana.

opresc pe stanga sub teiul lu tanti didina. ma cobor, e atat de liniste si caldura vine din sus, nu din pamant ca in bucurestiul meu drag. imi scot sandalele si le pun pe bancheta din spate. incui masina (habar n-am de ce) si pornesc desculta spre vechea mea casa.

nu mai e. nu mai e demult casa mea, dar nici nu e greu sa inchid ochii si sa o vad asa cum era ea. greu nu e, dar doare putin. ma doare pamantul pe care calc si pe care l-am parasit, ma dor capetele de pod de la poarta, cu firele de iarba strecurate printre pietricele. ma doare poarta albastra si banca si ma dor oamenii care ies la porti sa ma vada. tanti floarea imi spune ca din saracia ei vrea sa imi dea ceva. daca ai sti tu, tanti Floare, cat caut eu lucrurile astea marunte in jungla de beton nu ai mai zice ca e saracie.

ies si cateva vecine plangacioase care isi amintesc si imi amintesc cat ma iubeau bunicii mei. stiu, au fost sufletul meu, si eu ii iubeam.

intru pe toate ulicioarele, cu oamenii uitandu-se dupa mine, fiecare cu povestile lui noi, cu intrebari vechi. unii imi spun aoleu, sa nu te mai cunosc Manuela mama. trec pe la poarta bisericii si intru sa vorbesc cu popa, nu de alta, dar el m-a botezat. plus ca m-a vazut trecand, era prea tarziu sa ma eschivez. pare batran, desi stiu ca nu e. imi spune ca i-a murit sotia, stiam, imi pare rau. imi spune ca ar fi vrut sa ma cunune el. pentru o clipa imi pare rau si de asta.

imi continui drumul desculta. deja am inceput sa ma obisnuiesc, nu ma mai gadila fiecare fir de nisip. vad lanurile de porumb, padurea, dealul, crucile, vad casele oamenilor dragi, am obosit. e greu sa te intorci in timp, ma gandesc ce prostie sa vrei sa faci o masinarie de intors in timp. cateodata amintirile stau foarte bine in culcusul lor si e mai bine sa nu le deranjezi, altfel incep sa te deranjeze si ele pe tine. trebuie sa imi vindec regretele. e singurul lucru rau care ma leaga de locurile astea.

vorbesc cu oamenii care locuiesc acum in casa mea. sunt oameni de treaba, dar au taiat toti pomii si mi-e greu sa le spun ca e frumos cum au spart peretii casei si si-au facut baie cu dus. trebuie sa accept, dar mai bine intorc privirea, sunt prea mult intr-o singura zi.

plec, ma asteapta prezentul. ma gandesc ca e tarziu si nu stiu ce sa inteleg din gandul asta.

pe drumul inapoi imi amintesc de asta:

In oamenii de pe aici, e Dumnezeu pesemne,

Cind ei in curti cu pasii mici, aduc in casa lemne.

Si e o liniste de rai, in gestul lor de-o viata,

In care dau nutret la cai, si oile-si rasfata.

Dar mai ales in tot ce fac, e semn ca nu li frica.

Un suflet clar dintr-un copac, la ceruri se ridica.

Si uneori, la focul mic, in casa lor sarmana,

Iisus, induiosat un pic, coboara din icoana. (Trei sferturi in cer)

Fericirea e un lucru marunt

Cand o sa am copii as vrea sa fie fericiti. 

E singurul mod in care pot sa spun, concis, ce mi-as dori pentru ei. Toate celelalte incercari esueaza si se pierd in cuvinte si ganduri care nici macar nu stiu daca sunt ale mele, daramite daca sunt bune de ceva. Imi place sa cred ca o sa reusesc sa am copii fericiti, imi place sa fac liste si planuri cu lucrurile care i-ar putea face fericiti. 

Pe copiii mei ipotetici i-as cara cu un carucior in spatele bicicletei si ei ar rade si nu s-ar speria de caini sau de viteza. 

Le-as da inghetata facuta in casa si dulceata de nuci verzi. Si cas de la Bran.

I-as alerga cu urzica atunci cand nu stau locului.

Copiii mei ar sti sa pretuiasca si sa ocroteasca toate fiintele vii.

Ar iubi natura pentru ca ar avea-o chiar in gradina lor, in padurea din apropiere si pe campul de la marginea padurii.

Copiii mei ar merge de Paste la biserica in haine noi si cu pachetele cu zambile in mana.

Ar sti sa se apere intre ei, sa isi spuna secrete. I-as invata pititea, baba oarba, leapsa, tara, tara, vrem ostasi!, ar sti sa faca turte de noroi si cafele cu apa de balta.

Copiilor mei nu le-ar fi frica de sperietoarea de ciori din lanul de porumb.

Ar avea cei mai buni bunici din lume, cu povesti, poezii, casa si gradina cu pruni, cu descantece de deochi si sange in frunte pe porcul de Craciun.

Copiii mei ar sti gustul cozonacului de casa si nu ar manca niciodata cartofi prajiti de la mcdonalds.

Ar merge cu colindul si la petreceri tematice in haine cusute de mine.

Ar sti sa scoata greieri din pamant si sa cante la papadie.

Copiii mei ar asculta Phoenix si Pink Floyd si ar sti sa cante la cel putin un instrument.

Ar sti sa inoate ca pestisorii, ar manca miere in loc de zahar si nu ar raci decat o data pe an, cand ninge prima oara.

Nu stiu daca toate astea i-ar face fericiti. Intre timp trebuie sa invat si eu ca pe copiii mei poate nu i-ar face fericiti aceleasi lucruri care m-au facut pe mine. Dar eu o sa le dau totusi toate astea, o sa incerc.

Un dar pe care nu îl primesc

Astă-seară am văzut oameni dragi.
Am vorbit despre finanțe și Nirvana.
Am băut ciuperci. Fermentate.
Apoi am ajuns acasă și mi-am amintit o pildă.
Unele daruri sunt mai prețioase neprimite.


„Un om îl întâlnește pe Buddha într-o adunare și îl jignește. Buddha ascultă vorbele acestuia și apoi îi spune:
- Mulțumesc, dar nu primesc aceste jigniri!
Omul raspunde:
- Cum adica nu le primești? Nu se poate să nu le primești.
- Permite-mi să îți explic: dacă tu îmi aduci un dar și eu nu îl accept, al cui e darul acela? Al meu sau al tau?
- Dacă tu nu îl primești rămâne al meu, desigur.
- Ei, este exact la fel cu jignirile tale - nu primesc acest dar, păstrează-l pentru tine!”

Cantec in doi

Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.

Ce gânduri are soarele cu noi --

nu stim, dar suntem doi.

jurnal de nunta

nu imi amintesc nunta mea asa cum apare ea in poze. mi-o amintesc asa cum vrea inima mea sa o vada.

mi-o amintesc in rochita mea magica. imi amintesc sentimentul pe care l-am avut cand am imbracat-o. a curs prea repede timpul, voiam mai mult, si mai mult, sa o dezbrac si sa o imbrac de mii de ori, sa nu uit niciodata cum a fosnit, cum s-a incurcat, cum s-au aplecat fete verzi sa aranjeze marginile rebele.

si pe cat de frig le era mainilor si picioarelor, pe atat de cald le era obrajilor si ochilor. si pe cat de greu ii era mintii, pe atat de usor ii era inimii.

imi amintesc de nunta mea reflectata in ochii oamenilor pe care ii priveam in timp ce ma roteam in centru, valsand intr-un cer violet.

mi-o amintesc razand ca pe momentul cand am luat bacul, cand am intrat la facultate, cand mi-am luat permisul de conducere, cand m-am angajat prima oara...sunt momentele alea in care vezi la propriu cum viata isi da refresh si cum iei lucrurile de la capat ca un om nou.

mi-o amintesc mandra ca de acum mai am grija de cineva in afara de mine. pentru totdeauna.

imi amintesc ca atunci cand eram mica oamenii imi spuneau ca cea mai fericita zi a vietii mele va fi ziua in care o sa fiu mireasa. acum stiu ca nu e adevarat. cea mai fericita zi a vietii mele nu a fost ziua cand am fost mireasa. nu a fost nici ziua cand ne-am cunoscut. nici macar ziua cand mi-a spus ca ma iubeste. cea mai fericita zi a vietii mele e mereu astazi.

imi amintesc că nunta mea nu a fost doar o petrecere intr-o zi racoroasa de 28, ci s-a intamplat candva demult, undeva departe.
imi amintesc ca rugaciunile parintilor intaresc temeliile caselor copiilor. 

imi amintesc sentimentul pe care l-am avut dimineata, cand mi-am scos pantofii pe parchet, mi-am lasat rochia sa cada langa ei si m-am cuibarit peste patura rosie langa omul care imi da cea mai mare liniste in lumea asta. si s-a facut si la mine liniste. peste oboseala, peste planuri, peste ziua de maine, peste atatea si atatea intrebari.

imi amintesc in fiecare zi de linistea din ziua aia de duminica. afara ploua.