am ajuns in sat la asfintit. ma doare capul de la soarele care mi-a batut pe frunte tot drumul. pe strada mare, aceiasi pomi batrani si tineri, verzi si uscati. ma opresc la prima rascruce sa-mi fac datoria, un nene orb de un ochi ma intreaba cine sunt eu si ce vreau sa fac acolo. ii zic. ii curg lacrimi din ochiul orb si-mi spune ca datorita lui are el si acum pensie. ma bucur ca mai traiesc oameni care ii duc dorul.
intru pe ulita
mea. o liniste de seara si dimineata, stricata numai de masina mea mov care
inainteaza incet pe drumul de pamant batatorit. am pornirea instinctiva de a ma
cobori din masina, de a-mi da pantofii jos si a merge desculta prin tarana.
opresc pe stanga
sub teiul lu tanti didina. ma cobor, e atat de liniste si caldura vine din sus,
nu din pamant ca in bucurestiul meu drag. imi scot sandalele si le pun pe
bancheta din spate. incui masina (habar n-am de ce) si pornesc desculta spre
vechea mea casa.
nu mai e. nu mai
e demult casa mea, dar nici nu e greu sa inchid ochii si sa o vad asa cum era
ea. greu nu e, dar doare putin. ma doare pamantul pe care calc si pe care l-am
parasit, ma dor capetele de pod de la poarta, cu firele de iarba strecurate
printre pietricele. ma doare poarta albastra si banca si ma dor oamenii care
ies la porti sa ma vada. tanti floarea imi spune ca din saracia ei vrea sa imi
dea ceva. daca ai sti tu, tanti Floare, cat caut eu lucrurile astea marunte in
jungla de beton nu ai mai zice ca e saracie.
ies si cateva
vecine plangacioase care isi amintesc si imi amintesc cat ma iubeau bunicii
mei. stiu, au fost sufletul meu, si eu ii iubeam.
intru pe toate
ulicioarele, cu oamenii uitandu-se dupa mine, fiecare cu povestile lui noi, cu
intrebari vechi. unii imi spun aoleu, sa nu te mai cunosc Manuela mama. trec pe
la poarta bisericii si intru sa vorbesc cu popa, nu de alta, dar el m-a
botezat. plus ca m-a vazut trecand, era prea tarziu sa ma eschivez. pare batran,
desi stiu ca nu e. imi spune ca i-a murit sotia, stiam, imi pare rau. imi spune
ca ar fi vrut sa ma cunune el. pentru o clipa imi pare rau si de asta.
imi continui
drumul desculta. deja am inceput sa ma obisnuiesc, nu ma mai gadila fiecare fir
de nisip. vad lanurile de porumb, padurea, dealul, crucile, vad casele
oamenilor dragi, am obosit. e greu sa te intorci in timp, ma gandesc ce prostie
sa vrei sa faci o masinarie de intors in timp. cateodata amintirile stau foarte
bine in culcusul lor si e mai bine sa nu le deranjezi, altfel incep sa te
deranjeze si ele pe tine. trebuie sa imi vindec regretele. e singurul lucru rau
care ma leaga de locurile astea.
vorbesc cu
oamenii care locuiesc acum in casa mea. sunt oameni de treaba, dar au taiat
toti pomii si mi-e greu sa le spun ca e frumos cum au spart peretii casei si si-au
facut baie cu dus. trebuie sa accept, dar mai bine intorc privirea, sunt prea
mult intr-o singura zi.
plec, ma
asteapta prezentul. ma gandesc ca e tarziu si nu stiu ce sa inteleg din gandul
asta.
pe drumul inapoi imi amintesc de asta:
In oamenii de pe aici, e Dumnezeu pesemne,
Cind ei in curti cu pasii mici, aduc in casa lemne.
Si e o liniste de rai, in gestul lor de-o viata,
In care dau nutret la cai, si oile-si rasfata.
Dar mai ales in tot ce fac, e semn ca nu li frica.
Un suflet clar dintr-un copac, la ceruri se ridica.
Si uneori, la focul mic, in casa lor sarmana,
Iisus, induiosat un pic, coboara din icoana. (Trei sferturi in cer)