Cantec in doi

Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.

Ce gânduri are soarele cu noi --

nu stim, dar suntem doi.

jurnal de nunta

nu imi amintesc nunta mea asa cum apare ea in poze. mi-o amintesc asa cum vrea inima mea sa o vada.

mi-o amintesc in rochita mea magica. imi amintesc sentimentul pe care l-am avut cand am imbracat-o. a curs prea repede timpul, voiam mai mult, si mai mult, sa o dezbrac si sa o imbrac de mii de ori, sa nu uit niciodata cum a fosnit, cum s-a incurcat, cum s-au aplecat fete verzi sa aranjeze marginile rebele.

si pe cat de frig le era mainilor si picioarelor, pe atat de cald le era obrajilor si ochilor. si pe cat de greu ii era mintii, pe atat de usor ii era inimii.

imi amintesc de nunta mea reflectata in ochii oamenilor pe care ii priveam in timp ce ma roteam in centru, valsand intr-un cer violet.

mi-o amintesc razand ca pe momentul cand am luat bacul, cand am intrat la facultate, cand mi-am luat permisul de conducere, cand m-am angajat prima oara...sunt momentele alea in care vezi la propriu cum viata isi da refresh si cum iei lucrurile de la capat ca un om nou.

mi-o amintesc mandra ca de acum mai am grija de cineva in afara de mine. pentru totdeauna.

imi amintesc ca atunci cand eram mica oamenii imi spuneau ca cea mai fericita zi a vietii mele va fi ziua in care o sa fiu mireasa. acum stiu ca nu e adevarat. cea mai fericita zi a vietii mele nu a fost ziua cand am fost mireasa. nu a fost nici ziua cand ne-am cunoscut. nici macar ziua cand mi-a spus ca ma iubeste. cea mai fericita zi a vietii mele e mereu astazi.

imi amintesc că nunta mea nu a fost doar o petrecere intr-o zi racoroasa de 28, ci s-a intamplat candva demult, undeva departe.
imi amintesc ca rugaciunile parintilor intaresc temeliile caselor copiilor. 

imi amintesc sentimentul pe care l-am avut dimineata, cand mi-am scos pantofii pe parchet, mi-am lasat rochia sa cada langa ei si m-am cuibarit peste patura rosie langa omul care imi da cea mai mare liniste in lumea asta. si s-a facut si la mine liniste. peste oboseala, peste planuri, peste ziua de maine, peste atatea si atatea intrebari.

imi amintesc in fiecare zi de linistea din ziua aia de duminica. afara ploua.

the shift

it was a shift
imperceptable to anyone but her.
-the girl who always suffered
who always complained
who always tried to
fix
save
forget
forgive,
but who never thought of her
or maybe always had.

it was a shift
no one predicted
but many had hoped to see soon
that advice who always lingered
on everyone`s lips
those words that never stopped making sense
because they did.

it was a shift
even her wondered how
and when
and then she stopped and stared
it was real
it was now

so she had finally made it through on the other side
the side that doesn`t hurt when you say mum
or dad
or brother
or sister

but she knew
oh how she knew
that shift was not an end
it was but the first step
to something new
she knew now that the word hurt
will have new meanings
new ways
new names
and she felt joy

so she said well
let`s see how this is like!

nevisez

visez un buchet de flori magic, cu rosu intens si portocaliu foarte vesel, cu miros de frezie alba si un maner lucios de satin.
visez papionul cu picatele si vesta cafenie langa un zambet cu toti dintii de lapte.
visez copilul zambitor care duce florile intr-un cosulet mai mare si mai greu decat poate el cara. visez drumul alb pe care pasii lui mici o sa il traseze in cinismul impregnat in fiecare dintre cei pe langa care trece.
visez lacrimile neplanse ale bunicilor mei dragi. visez ca le sterg eu de fiecare data.
visez valsul dansat cu tatal meu. visez ca oamenii vor privi si vor spune `ce mandru trebuie sa fie!`.
visez culorile rochiilor zecilor de fete frumoase care vor dansa razand. visez verdele rochiilor.
visez lumanarile si nuferii si fiecare sunet al tocului inalt al mamei.
visez ca e mai simplu decat pare, ca e diferit decat ar fi pentru toti ceilalti oameni, ca e fara dezamagiri si fara oboseala.
si nu e doar un vis. dar parca nici real nu e. e nevis.

detalii

ma gandesc la detalii.

sunt un titirez de emotie care sapa prin podeaua de lemn
in timp ce se rasuceste continuu invingand legile fizicii.
nu e de mirare ca ametesc atat de repede.
cu fusta larga si alba, din dantela ivoire,
ma invartesc necontenit
si fac rugaciuni in gand
ca timpul sa fie bun cu mine
si sa-mi mai dea un ragaz de gandire,
de rasuflare,
de mirare
in fata atator lucruri bune si rele pe care le-am trait.

palaria din varful capului unui copil blond.
si cret.
cu ochii mari si gene bune.
cu maini grasute care se prind de boruri
si incearca sa indese suvitele care ii gadila orajii.
bate vantul.

papucii de lemn din picioarele unui polonez.
rigizi.
stramti.
niciodata comozi.

pasarile care nu se odihnesc niciodata din zbor.
merele care nu ajung sa se coaca niciodata pentru ca sunt furate.
desi nu sunt de aur.
lemnul nou de brad uscat cu mirosul lui crud.
pisica neagra cu ochii mirati care iti trece calea zilnic.
versurile pe care ti le amintesti atunci cand simti un anume miros.

toate detaliile pe care atunci cand le descoperi iti vine sa le intinzi mana, sa le imbratisezi, sa le saruti si sa le spui ca iti pare rau ai trecut pe langa ele fara sa le saluti de atatea ori. parca toata viata ta le-ai apreciat doar in statusurile de pe facebook ale prietenilor, in fragmente din carti, copiate pe o agenda ratacita, in vorbe celebre de oameni celebri care te sfatuiesc sa pretuiesti micile lucruri. dar parca niciodata nu le-ai cautat in tine.

in seara asta ma gandesc la detalii. si la rochia de dantela. o sa ma invartesc ca un titirez imbracata in ea.

o mare de liniste

mi-era dor de mare. cu linistea ei de valuri ritmice, care imi aminteste mereu de cadelnita popii din satul copilariei. cu fiecare zornait facea mai multa liniste.
mi-era dor de apa inselatoare care te tine la suprafata, dar care te vrea in larg, pacalit de cantecul sirenelor.
mi-am ingropat degetele in nisip si am trait doua zile la foc mic, ca o cafea buna de care parca iti pare rau ca a dat in fiert. te bucuri ca i-ai strans caimacul si uiti ca te arde pielea si iti simti pleopele ca doua scrumiere in care soarele si-a stins mii de tigari.
incet, incet, am respirat aerul dens si cumva, intr-un mod absurd si minunat, am uitat de gri si m-am culcat pe verde si roz. am zburat cu gargaritele si am inotat cu rapanele si a fost usor.
zmeul rosu mi-a amintit ca sunt mereu lucruri pe care nu le fac pentru ca cred ca nu stiu cum se face. dar instinctul e mai puternic decat mintea, decat vinul rosu de casa, decat doua boabe incapatanate de nisip intre masele.
au fost doua zile lungi si o dimineata cu vant.
ma intorc, sa ma astepti ca si cand!

strangers with memories