ce ramane?

camera unui batran. cu geamul mic, ascuns de o perdea de fildes si pervazul gol. inchizi ochii si vezi coji de portocala si felii de gutuie. patul mic, ca pentru un suflet simplu. cuvertura cu trandafiri mari, rosii si mirosul pernelor. undeva in cap mi s-a stins o lumina. vitrina plina de lucrurile pe care le-a primit si pe care le-a tinut mereu langa ea - sa le vada, sa le simta, sa le atinga, comori. o rama mica ce incadreaza diploma pentru cei mai buni bunici (inchid ochii si vad cum radea), un glob colorat din piata san pietro (inchid ochii si vad cum il scuturau degetele brazdate), cateva icoane, nisip de la mare, scoici vesele si o floare de plastic mov pe un soclu mic de portelan. daca mi-ar cadea din maini s-ar face bucati. degetele se plimba pe contururile de lemn vestejit al mobilei vechi cu cheite cu ciucuri verzi si rosii. pe drum intalnesc mileuri mici si aduna un strat pufos de praf gri. ca cerul asta. ca un fum de tigara. ca regretul. e camera unui batran. e mereu la fel, oricat de departe ti-ar merge sufletul, de fiecare data cand te intorci e acolo si e singurul lucru care mai tine in picioare universul tau. lumea ta cu bunici. lumea vesela ce stransese atatea amintiri si din care acum au ramas doua mogaldete de pamant cu flori pe ele si o vitrina de al carei geam ti-e teama sa te atingi, sa nu strici somnul amintirilor. 

Pam-pam!

M-am intors.
Mai tanara, mai efervescenta. Sau nu.
Dar important e ca m-am intors.
Mi s-a facut pofta si chef de scris, mai ales noaptea. Asta dupa ce draga mea Iulia mi-a dat ocazia sa scriu dupa mult timp si mi-a reaprins scanteia (sau ce mai ramasese din ea) de la 19 ani, cand am intrat la jurnalism. pfff..sa zicem :) Asa ca, bine v-am gasit inapoi.

This feels like the beginning of a beautiful re-friendship

Tema de gandire: de ce ma agat mereu de trecut ca o planta enervanta?
Timp de gandire: mi-e somn, nu mai rezist mult 
Bottom-line: nu am chef azi. nici macar de vama veche.

Noapte buna, va pup cu zgomote si entuziasm de revenitoare!

had me on „hello”

mă agăț de vară în ultimul uikend de august. de speranța unei sticle de zeamă dulce și amăgitoare cu cei mai iubiți dintre pământenii mei. apăs pe foarte repede înainte și derulez o săptămână liniștită și ușoară printre planuri și mini-bagaje. revin apoi în camera mare de acasă. e departe marea. sunt mai aproape câteva gânduri negre, câteva gri și haosul celor care nu contează.
mi-am amintit azi că oricât de mulți oameni ai avea cu tine, călătoriile importante tot singur le faci se pare. că în ciuda a ceea ce se crede, cuvintele contează. uneori mai mult decât faptele, deși nedrept. mi-am amintit de puterea cu care am pornit în căutare acum 3 (3?) ani și imi dau seama că acum va fi de 3 ori mai greu. am inchis puțin ochii și am vazut ochii verzi și pielea aspra a mâinilor, cutele de pe frunte, am auzit râsul și tusea de tutun prost. am respirat să pot ajunge cu gândul la copilul blond.
și mi-a fost dor. mi-a fost greu. mi-a fost frică.
dar m-am agățat de vară. în schimbul uitării mi-a promis pământeni dragi, sare și zeamă dulce în ultimul uikend din august. am bătut palma.
oricum mă câștigase de la „bună!”.

25 de șosete negre

În leagăn timpul curge mai încet. Secundele sunt minute, Minutele sunt ore, Orele sunt zile și dureaza un minut să faci un balans complet, o oră să amețești, o zi întreagă să adormi.
Tălpile se lipesc de iarba răcoroasă, mereu răcoroasă, cu fiecare coborârare și de fiecare dată ceva din sufletul meu trece în pământ.
Conexiunea s-a făcut, ceasul e inutil și stupid, cerul e departe, doar pământul vorbește. Spune tot ce vrei să auzi și tot ce ai vrea să fie secret pentru totdeauna, spune atâtea că ma copleșește și trebuie să-mi pun șosetele.
Negre trebuie să fie, să ascundă rușinea ierbii și a secretelor.

make a fist!

o mica mutare in sahul ceresc a adus toamna repede si neasteptat. vara se zvarcoleste sub gheara de ceata a serii si plange in valurile din vama si sub copertine parasite din gradini. mai rade in unele zile, clocotind cateva ore bune aburi de soare, dar lupta e in zadar.a invins rosul aprins si mirosul de fum din diminetzile cu ploaie. e o era noua si dupa mult timp din locul unde sunt nu se mai vad umbre. tin de mana cativa oameni tristi si imi promit sa nu uit niciodata ziua de 1 septembrie 2010.
e vremea sa mergi pe strazile dintre universitate si romana cu esarfa bine infasurata dupa gat. sa te atraga o firma stralucitoare, dar sa intri tot in birtul micutz si sa bei un ceai cu obrajii mai fierbinti ca ceasca. grabeste-te, frunzele galbene nu asteapta sa-ti tarasti pasii si nici norii josi n-o sa se opreasca pentru privirea ta nepasatoare.
vremea fuge printre degete..strange pumnul!

shhhh....!..

ne nastem. oracaim. cineva ne sopteste un `shh` prelung si ne leagana sa ametim si sa inghitim lacrimile. facem primii pasi. ne agatam de fatza de masa din bucatarie si ne rasturnam totul in cap. tragem de sertare si apoi le inchidem uitand sa retragem degetele. oracaim din nou, de data asta reactia e mai mult decat un `shh`, e un `nu e voie` sau un `ia manutza, e caca, e foc..!`. deja a inceput spectacolul cuvintelor. lectiile pe care le primim atunci cand suntem micutzi sunt mult prea multe pentru a le putea reda aici. cert este ca au un singur punct comun si esential: nu e bine sa faci lucruri `rele`, pentru ca tot tie iti va fi rau.(!)
invatam asta (mai mult sau mai putin elaborat) in timp ce crestem. si cand ajungem oameni mari si responsabili invatam ca..am invatat degeaba. Ca e bine sa faci lucruri rele, egoiste, iresponsabile pentru ca in 5 minute o sa se vada rezultatul. o sa iti fie tie bine daca le faci altora rau. in schimb, cu lucrurile bune e mai mult de furca. dureaza ceva mai mult de 5 minute sa vezi cum `o fapta buna` da roade. trebuie rabdare si constanta. investitie mai mult decat serioasa pe care avem rareori maturitatea sa o facem. ne convine sa investim in placerea rapida si nedreapta de a ne urmari scopurile meschine. Si in drumul asta deloc complicat catre bani mai multi, un post mai bun, mai multa influenta, putere sau ce mai vreti voi sa includeti pe lista meschinariilor, uitam de oamenii care inca mai asculta `shashaitul` din copilarie. Calcam peste dorintele, stradania sau peste pur si simplu existenta celor care inca se mai simt trasi de ureche de parinti.
Nu intelegeti ca am facut doua coloane, am tras o linie intre ele si le-am denumit `oameni buni` si `oameni rai`, `oameni care au principii` si `lipsitii de orice scrupul`. Doar ca gandul ca o data cu intrarea in societate, in `umanitate` (pentru ca atunci cand venim pe lume suntem niste animalutze caudate care n-ar ajunge oameni decat traind printre oameni) , cum spuneam..gandul ca pe masura ce intram in umanitate, ne dezumanizam.. deviaza cursul firesc a logicii. Vanam de frica sa nu ajungem noi vanatul. Ajungem sa ne ghidam dupa deviza `mama ta sau mama mea!`, ne uitam in spate sa nu vina careva sa ne ia bucata de pamant pe care vrem sa calcam si sa picam in gol si-n saracie. Saracim sufleteste si nu exista o firma de catering spiritual care sa puna online meniuri maxi cu bonus `cum sa-ti vezi dracu de drumul ta si sa nu mai pui piedici altora`.
Ca o concluzie, nu e nimic nou sau socant ce am scris aici. Nici pentru mine, nici pentru cei care vor citi. Nu am avut revelatia nemuririi si a dilemei batzului de chibrit. Se intampla doar, ca de atatea alte ori, sa ai o zi mai lunga in care ai mai mult timp sa te uiti in jur cu atentie, sa judeci ca tot omu`, sa speri ca ceva din ce ai tu de gand sa faci o sa schimbe lucurile astea anapoda si sa-ti mai ramana timp si de blogareala pana la miezul noptii.
Atat am avut de spus. E tarziu...shhhh!..

happily never after

adu cu tine numai focul.gandeste-te numai la trunchiurile de copaci care au fost macelarite ca sa-ti fie cald.tine-ma in brate doar ca sa inlocuiesti caldura exterioara.spune-mi ceva la ureche, ceva care sa-mi schimbe viata, sau macar ziua asta stupida in care tot ce stiu e sa plang.am invatat azi, mai mult decat in oricare din zilele pe care le-am petrecut cu mine, ca nu numai moartea se plange.se plange viata, se plange pierderea, schimbarea.si uite care este singura cale de a ramane viu:atunci cand totul doare atat de tare incat nu poti respira, traiesti amintindu-ti ca intr-o zi, cumva, intr-un mod necrezut, n-o sa te mai simti asa.nu o sa mai doara atat de tare.
privesti inapoi la plaja pe care ai lasat urma pasilor tai si trebuie sa te intrebi:ai spus-o? `te iubesc.Nu vreau sa traiesc nicio clipa in plus fara tine.mi-ai schimbat viata.` Ai spus-o? Fa-ti un plan, stabileste-ti un scop, straduieste-te sa-l atingi, si din vreme in vreme fa o pauza si priveste in jurul tau;inspira tot, pentru ca asta e!maine poate nu va mai fi acolo.clipeste si o sa ratezi totul!
stiu ca viitorul e casa celor mai groaznice temeri si totodata a celor mai adanci sperante.e incert.dar un lucru e sigur atunci cand, pas cu pas, viitorul devine prezent: viitorul nu e niciodata asa cum mi l-am imaginat.si in tot drumul asta, ma maturizez? Am auzit ca e posibil sa te maturizezi, doar ca nu am cunoscut pe nimeni care sa fi reusit.cand se termina copilaria si nu-i mai avem pe parinti sa ne interzica una si alta, incepem sa incalcam regulile pe care singuri ni le-am impus.ne infuriem cand nu ne merge cum vrem.soptim secrete la ureche celor mai buni prieteni.cautam alinare acolo unde ne pricepem mai bine sa o gasim.si speram in ciuda oricarei urme de ratiune, in ciuda experientei pe care am capatat-o, ca niste copii, nu renuntam niciodata sa speram.oricat de mult crestem in inaltime, oricat de mult imbatranim, ne impiedicam intr-una, ne punem mereu intrebari si suntem mereu mult prea tineri.
Si nu vreau sa deschid ochii si sa imi dau seama ca sunt intr-un castel, nu vreau sa fiu happily ever after- vreau sa fiu just happy right now.si nu pot.the scary part is i don`t know how to exist in a world where u don`t.asa ca ma balacesc intr-in ocean de negare si-mi spun ca realitatea e mult mai interesanta decat traitul fericiti pana la adanci batranetze.