detalii

ma gandesc la detalii.

sunt un titirez de emotie care sapa prin podeaua de lemn
in timp ce se rasuceste continuu invingand legile fizicii.
nu e de mirare ca ametesc atat de repede.
cu fusta larga si alba, din dantela ivoire,
ma invartesc necontenit
si fac rugaciuni in gand
ca timpul sa fie bun cu mine
si sa-mi mai dea un ragaz de gandire,
de rasuflare,
de mirare
in fata atator lucruri bune si rele pe care le-am trait.

palaria din varful capului unui copil blond.
si cret.
cu ochii mari si gene bune.
cu maini grasute care se prind de boruri
si incearca sa indese suvitele care ii gadila orajii.
bate vantul.

papucii de lemn din picioarele unui polonez.
rigizi.
stramti.
niciodata comozi.

pasarile care nu se odihnesc niciodata din zbor.
merele care nu ajung sa se coaca niciodata pentru ca sunt furate.
desi nu sunt de aur.
lemnul nou de brad uscat cu mirosul lui crud.
pisica neagra cu ochii mirati care iti trece calea zilnic.
versurile pe care ti le amintesti atunci cand simti un anume miros.

toate detaliile pe care atunci cand le descoperi iti vine sa le intinzi mana, sa le imbratisezi, sa le saruti si sa le spui ca iti pare rau ai trecut pe langa ele fara sa le saluti de atatea ori. parca toata viata ta le-ai apreciat doar in statusurile de pe facebook ale prietenilor, in fragmente din carti, copiate pe o agenda ratacita, in vorbe celebre de oameni celebri care te sfatuiesc sa pretuiesti micile lucruri. dar parca niciodata nu le-ai cautat in tine.

in seara asta ma gandesc la detalii. si la rochia de dantela. o sa ma invartesc ca un titirez imbracata in ea.

o mare de liniste

mi-era dor de mare. cu linistea ei de valuri ritmice, care imi aminteste mereu de cadelnita popii din satul copilariei. cu fiecare zornait facea mai multa liniste.
mi-era dor de apa inselatoare care te tine la suprafata, dar care te vrea in larg, pacalit de cantecul sirenelor.
mi-am ingropat degetele in nisip si am trait doua zile la foc mic, ca o cafea buna de care parca iti pare rau ca a dat in fiert. te bucuri ca i-ai strans caimacul si uiti ca te arde pielea si iti simti pleopele ca doua scrumiere in care soarele si-a stins mii de tigari.
incet, incet, am respirat aerul dens si cumva, intr-un mod absurd si minunat, am uitat de gri si m-am culcat pe verde si roz. am zburat cu gargaritele si am inotat cu rapanele si a fost usor.
zmeul rosu mi-a amintit ca sunt mereu lucruri pe care nu le fac pentru ca cred ca nu stiu cum se face. dar instinctul e mai puternic decat mintea, decat vinul rosu de casa, decat doua boabe incapatanate de nisip intre masele.
au fost doua zile lungi si o dimineata cu vant.
ma intorc, sa ma astepti ca si cand!

strangers with memories

ceas

"Opreşte trecerea! 
Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire - şi totuşi, Te rog: 
Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea."

Lucian Blaga

I am not sad

“He awoke each morning with the desire to do right, to be a good and meaningful person, to be, as simple as it sounded and as impossible as it actually was, happy. And during the course of each day his heart would descend from his chest into his stomach. By early afternoon he was overcome by the feeling that nothing was right, or nothing was right for him, and by the desire to be alone. By evening he was fulfilled: alone in the magnitude of his grief, alone in his aimless guilt, alone even in his loneliness. I am not sad, he would repeat to himself over and over, I am not sad. As if he might one day convince himself. Or fool himself. Or convince others--the only thing worse than being sad is for others to know that you are sad. I am not sad. I am not sad. Because his life had unlimited potential for happiness, insofar as it was an empty white room. He would fall asleep with his heart at the foot of his bed, like some domesticated animal that was no part of him at all. And each morning he would wake with it again in the cupboard of his rib cage, having become a little heavier, a little weaker, but still pumping. And by the midafternoon he was again overcome with the desire to be somewhere else, someone else, someone else somewhere else. I am not sad.” 
― Jonathan Safran Foer, Everything Is Illuminated

zile acasa

imi place sa ma intorc acasa la ceva. la cineva.
imi place sa descui usa si sa vad o mutra. zambitoare. nezambitoare. mutra sa fie.
imi place sa imi arunc pantofii din zbor in timp ce povestesc ce am facut astazi.
imi place acasa.

acasa e rasul.
e plansul.
e starea intre ele doua, cand nu stii
daca sa spui
sau sa taci,
ca poate ar fi mai bine
sa taci,
dar parca ai spune,
ca altfel explodezi.

acasa e singurul loc in care ar trebui sa te poti intoarce de oriunde altundeva.

pantofii de lac negri cu fundita

trecutul te atrage ca o haina noua pe care ai mai imbracat-o candva in vis.
te ademeneste cu prajiturile copilariei in vitrine luxoase si prea inalte.
te pacaleste o data si inca o data ca poate invinge legile umane si supraumane si se poate repeta
acum,
in prezentul care nu iti convine si
mai tarziu,
in viitorul pe care ti-l doresti cumva.
trecutul pastilor copilariei nu ma lasa sa dorm.
ma urmareste cu pantofii de lac negru cu fundita care ma strangeau de cand i-am probat, dar nu am spus de frica sa nu ii pot cumpara.
cu hainele noi, calcate si asezate in forma umana pe spatarul fotoliului dintr-o camera rece.
cu ora atat de mica, dar atat de asteptata la care ne trezeam 3 infrigurati si trebuia sa infruntam racoarea si umezeala lui aprilie prier.
cu cauciucul imens care arde cu fum negru negru la rascruce si in jurul caruia adolescenti alcoolizati dansau si mancau seminte.
cu coada de oameni care ajungea pana in strada.
cu mirosul zambilelor si dorinta fierbinte de a primi un pachetel care sa aiba flori. flori multe si colorate. de ce nu ma lasati sa mai cersesc cu ochi mari si umezi pachetele cu flori la iesirea din biserica?
cu bratele care ma ridicau si mana care imi tinea prosopul sub barba.
cu gustul dulce-amarui al vinului din lingurita popii.
cu smocul de iarba proaspata cu pamant pe care ne stergeam picioarele inainte sa pasim in casa.
cu oul rosu ciocnit la 6 dimineata si micul dejun fripturicios si toate cele care urmeaza.
asa stie trecutul meu ca trebuie sa fie pastele.
asa isi imagineaza ca ar fi pentru toti oamenii care au fost vreodata fericiti ca mine.
sau cei care nu au fost,
dar care ar trebui sa incerce.
viitorul nu e decat un vis in ceata unui trecut si a prezentului pe care nu il traiesc niciodata astazi, ci intotdeauna maine. pentru ca maine pot idealiza ziua de ieri si imi pot imagina ca ieri am fost mai fericita decat oricand.
de atunci n-am mai purtat pantofi de lac niciodata.