pantofii de lac negri cu fundita

trecutul te atrage ca o haina noua pe care ai mai imbracat-o candva in vis.
te ademeneste cu prajiturile copilariei in vitrine luxoase si prea inalte.
te pacaleste o data si inca o data ca poate invinge legile umane si supraumane si se poate repeta
acum,
in prezentul care nu iti convine si
mai tarziu,
in viitorul pe care ti-l doresti cumva.
trecutul pastilor copilariei nu ma lasa sa dorm.
ma urmareste cu pantofii de lac negru cu fundita care ma strangeau de cand i-am probat, dar nu am spus de frica sa nu ii pot cumpara.
cu hainele noi, calcate si asezate in forma umana pe spatarul fotoliului dintr-o camera rece.
cu ora atat de mica, dar atat de asteptata la care ne trezeam 3 infrigurati si trebuia sa infruntam racoarea si umezeala lui aprilie prier.
cu cauciucul imens care arde cu fum negru negru la rascruce si in jurul caruia adolescenti alcoolizati dansau si mancau seminte.
cu coada de oameni care ajungea pana in strada.
cu mirosul zambilelor si dorinta fierbinte de a primi un pachetel care sa aiba flori. flori multe si colorate. de ce nu ma lasati sa mai cersesc cu ochi mari si umezi pachetele cu flori la iesirea din biserica?
cu bratele care ma ridicau si mana care imi tinea prosopul sub barba.
cu gustul dulce-amarui al vinului din lingurita popii.
cu smocul de iarba proaspata cu pamant pe care ne stergeam picioarele inainte sa pasim in casa.
cu oul rosu ciocnit la 6 dimineata si micul dejun fripturicios si toate cele care urmeaza.
asa stie trecutul meu ca trebuie sa fie pastele.
asa isi imagineaza ca ar fi pentru toti oamenii care au fost vreodata fericiti ca mine.
sau cei care nu au fost,
dar care ar trebui sa incerce.
viitorul nu e decat un vis in ceata unui trecut si a prezentului pe care nu il traiesc niciodata astazi, ci intotdeauna maine. pentru ca maine pot idealiza ziua de ieri si imi pot imagina ca ieri am fost mai fericita decat oricand.
de atunci n-am mai purtat pantofi de lac niciodata.