Anul de 10

cred ca e prea mult spus imbatranesc. poate ar fi mai cinstit sa spun se schimba lucrurile. se schimba oamenii, se schimba urarile, ai impresia ca esti la fel pentru ca esti atat de subiectiv. dar cand dai peste oameni vechi, e greu sa pacalesti amintirile, povestile si felul in care zambesti intreband daca ai dat bacu acum cateva zile. te incurci in varstele oamenilor, exclamand uimit la propria ta intrebare/afirmatie: atat are? n-are cum!..cati ani au trecut?

nu e primul an in care am fost trista de ziua mea, dar e primul in care am fost obosita. m-a prins 12 si 3.33 la nunta unui om drag, clipind des si marunt sa imi intre in cap ca omu asta chiar se insoara. omu asta era acum putin timp un copil pe o ulita si acum se insoara. dar eu ce eram acum putin timp si ce sunt acum?

ma impleticesc intr-o varsta care face 10, cu planuri de oameni mari si greseli de oameni mici. vad lectii in toate ale vietii si as vrea sa le invat in fiecare seara cand pun capul pe perna. vreau sa lepad toate micile vaicareli, frica de ieri si sperantele degeaba, sa uit ce nu imi foloseste si sa invat rabdarea. ma uit la listele de cadouri, idei, cumparaturi si stiu ca ar fi bine sa o iau de la capat. incerc sa dau o sansa noua viselor vechi, care aveau mai mult sens decat oricate calcule.

astept o joi sa vad oamenii. ca in filme pe repede inainte, ii revad in fiecare an, pe alte locuri, cu alte culori ale fetei si parului, schimbandu-se si ei. anul asta sunt cativa in plus. niciunul in minus. ce an de 10!

un om nou

de ieri noapte am inceput sa dorm din nou cu telefonul pe silent. oricum, tudor ne-a tras clapa si s-a nascut ziua. n-a ghicit nimeni si n-a castigat nimeni pariul. l-a castigat el, micut si brunet. n-a iesit nici geaman, cum credea unchiu, lasa ca se descurca si racusor.
de ieri noapte stiu cum vine viata. cu toate emotiile si mainile care tremura, cu rasetele si tipetele si cu durerea care aduce cel mai bun si mai frumos lucru din lume. mi-a ramas asta in minte din ceva ce am citit si acum stiu ca asa e - durererile alea, de care le e frica tuturor femeilor sunt bune. pentru ca aduc ceva bun. nu sunt dureri carora le urmeaza suferinta, ci dureri carora le urmeaza fericirea.
de ieri noapte stiu ca tot ce am citit despre nasterea naturala vs. cezariana este adevarat. ca medicilor chiar le e lene. ca au intalniri cu prietenele mai tarziu si e mai comod sa fie totul programat. e mai comod si trist ca se folosesc de calitatea de medici sa aduca niste argumente stupide si expirate. adevarul e ca rabdarea e singurul lucru de care e nevoie.
de ieri noapte, in ciuda avertismentelor, nu sunt traumatizata, ci fericita ca am avut norocul sa fiu acolo sa vad viata. in cea mai pura, mai intima, mai simpla forma pe care o poate lua.
de ieri a aparut un om nou. bine ai venit, Tudor! ai grija, e mai grea viata extrauterina!

Trei sferturi in cer

am ajuns in sat la asfintit. ma doare capul de la soarele care mi-a batut pe frunte tot drumul. pe strada mare, aceiasi pomi batrani si tineri, verzi si uscati. ma opresc la prima rascruce sa-mi fac datoria, un nene orb de un ochi ma intreaba cine sunt eu si ce vreau sa fac acolo. ii zic. ii curg lacrimi din ochiul orb si-mi spune ca datorita lui are el si acum pensie. ma bucur ca mai traiesc oameni care ii duc dorul.

intru pe ulita mea. o liniste de seara si dimineata, stricata numai de masina mea mov care inainteaza incet pe drumul de pamant batatorit. am pornirea instinctiva de a ma cobori din masina, de a-mi da pantofii jos si a merge desculta prin tarana.

opresc pe stanga sub teiul lu tanti didina. ma cobor, e atat de liniste si caldura vine din sus, nu din pamant ca in bucurestiul meu drag. imi scot sandalele si le pun pe bancheta din spate. incui masina (habar n-am de ce) si pornesc desculta spre vechea mea casa.

nu mai e. nu mai e demult casa mea, dar nici nu e greu sa inchid ochii si sa o vad asa cum era ea. greu nu e, dar doare putin. ma doare pamantul pe care calc si pe care l-am parasit, ma dor capetele de pod de la poarta, cu firele de iarba strecurate printre pietricele. ma doare poarta albastra si banca si ma dor oamenii care ies la porti sa ma vada. tanti floarea imi spune ca din saracia ei vrea sa imi dea ceva. daca ai sti tu, tanti Floare, cat caut eu lucrurile astea marunte in jungla de beton nu ai mai zice ca e saracie.

ies si cateva vecine plangacioase care isi amintesc si imi amintesc cat ma iubeau bunicii mei. stiu, au fost sufletul meu, si eu ii iubeam.

intru pe toate ulicioarele, cu oamenii uitandu-se dupa mine, fiecare cu povestile lui noi, cu intrebari vechi. unii imi spun aoleu, sa nu te mai cunosc Manuela mama. trec pe la poarta bisericii si intru sa vorbesc cu popa, nu de alta, dar el m-a botezat. plus ca m-a vazut trecand, era prea tarziu sa ma eschivez. pare batran, desi stiu ca nu e. imi spune ca i-a murit sotia, stiam, imi pare rau. imi spune ca ar fi vrut sa ma cunune el. pentru o clipa imi pare rau si de asta.

imi continui drumul desculta. deja am inceput sa ma obisnuiesc, nu ma mai gadila fiecare fir de nisip. vad lanurile de porumb, padurea, dealul, crucile, vad casele oamenilor dragi, am obosit. e greu sa te intorci in timp, ma gandesc ce prostie sa vrei sa faci o masinarie de intors in timp. cateodata amintirile stau foarte bine in culcusul lor si e mai bine sa nu le deranjezi, altfel incep sa te deranjeze si ele pe tine. trebuie sa imi vindec regretele. e singurul lucru rau care ma leaga de locurile astea.

vorbesc cu oamenii care locuiesc acum in casa mea. sunt oameni de treaba, dar au taiat toti pomii si mi-e greu sa le spun ca e frumos cum au spart peretii casei si si-au facut baie cu dus. trebuie sa accept, dar mai bine intorc privirea, sunt prea mult intr-o singura zi.

plec, ma asteapta prezentul. ma gandesc ca e tarziu si nu stiu ce sa inteleg din gandul asta.

pe drumul inapoi imi amintesc de asta:

In oamenii de pe aici, e Dumnezeu pesemne,

Cind ei in curti cu pasii mici, aduc in casa lemne.

Si e o liniste de rai, in gestul lor de-o viata,

In care dau nutret la cai, si oile-si rasfata.

Dar mai ales in tot ce fac, e semn ca nu li frica.

Un suflet clar dintr-un copac, la ceruri se ridica.

Si uneori, la focul mic, in casa lor sarmana,

Iisus, induiosat un pic, coboara din icoana. (Trei sferturi in cer)

Fericirea e un lucru marunt

Cand o sa am copii as vrea sa fie fericiti. 

E singurul mod in care pot sa spun, concis, ce mi-as dori pentru ei. Toate celelalte incercari esueaza si se pierd in cuvinte si ganduri care nici macar nu stiu daca sunt ale mele, daramite daca sunt bune de ceva. Imi place sa cred ca o sa reusesc sa am copii fericiti, imi place sa fac liste si planuri cu lucrurile care i-ar putea face fericiti. 

Pe copiii mei ipotetici i-as cara cu un carucior in spatele bicicletei si ei ar rade si nu s-ar speria de caini sau de viteza. 

Le-as da inghetata facuta in casa si dulceata de nuci verzi. Si cas de la Bran.

I-as alerga cu urzica atunci cand nu stau locului.

Copiii mei ar sti sa pretuiasca si sa ocroteasca toate fiintele vii.

Ar iubi natura pentru ca ar avea-o chiar in gradina lor, in padurea din apropiere si pe campul de la marginea padurii.

Copiii mei ar merge de Paste la biserica in haine noi si cu pachetele cu zambile in mana.

Ar sti sa se apere intre ei, sa isi spuna secrete. I-as invata pititea, baba oarba, leapsa, tara, tara, vrem ostasi!, ar sti sa faca turte de noroi si cafele cu apa de balta.

Copiilor mei nu le-ar fi frica de sperietoarea de ciori din lanul de porumb.

Ar avea cei mai buni bunici din lume, cu povesti, poezii, casa si gradina cu pruni, cu descantece de deochi si sange in frunte pe porcul de Craciun.

Copiii mei ar sti gustul cozonacului de casa si nu ar manca niciodata cartofi prajiti de la mcdonalds.

Ar merge cu colindul si la petreceri tematice in haine cusute de mine.

Ar sti sa scoata greieri din pamant si sa cante la papadie.

Copiii mei ar asculta Phoenix si Pink Floyd si ar sti sa cante la cel putin un instrument.

Ar sti sa inoate ca pestisorii, ar manca miere in loc de zahar si nu ar raci decat o data pe an, cand ninge prima oara.

Nu stiu daca toate astea i-ar face fericiti. Intre timp trebuie sa invat si eu ca pe copiii mei poate nu i-ar face fericiti aceleasi lucruri care m-au facut pe mine. Dar eu o sa le dau totusi toate astea, o sa incerc.

Un dar pe care nu îl primesc

Astă-seară am văzut oameni dragi.
Am vorbit despre finanțe și Nirvana.
Am băut ciuperci. Fermentate.
Apoi am ajuns acasă și mi-am amintit o pildă.
Unele daruri sunt mai prețioase neprimite.


„Un om îl întâlnește pe Buddha într-o adunare și îl jignește. Buddha ascultă vorbele acestuia și apoi îi spune:
- Mulțumesc, dar nu primesc aceste jigniri!
Omul raspunde:
- Cum adica nu le primești? Nu se poate să nu le primești.
- Permite-mi să îți explic: dacă tu îmi aduci un dar și eu nu îl accept, al cui e darul acela? Al meu sau al tau?
- Dacă tu nu îl primești rămâne al meu, desigur.
- Ei, este exact la fel cu jignirile tale - nu primesc acest dar, păstrează-l pentru tine!”

Cantec in doi

Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.

Ce gânduri are soarele cu noi --

nu stim, dar suntem doi.

jurnal de nunta

nu imi amintesc nunta mea asa cum apare ea in poze. mi-o amintesc asa cum vrea inima mea sa o vada.

mi-o amintesc in rochita mea magica. imi amintesc sentimentul pe care l-am avut cand am imbracat-o. a curs prea repede timpul, voiam mai mult, si mai mult, sa o dezbrac si sa o imbrac de mii de ori, sa nu uit niciodata cum a fosnit, cum s-a incurcat, cum s-au aplecat fete verzi sa aranjeze marginile rebele.

si pe cat de frig le era mainilor si picioarelor, pe atat de cald le era obrajilor si ochilor. si pe cat de greu ii era mintii, pe atat de usor ii era inimii.

imi amintesc de nunta mea reflectata in ochii oamenilor pe care ii priveam in timp ce ma roteam in centru, valsand intr-un cer violet.

mi-o amintesc razand ca pe momentul cand am luat bacul, cand am intrat la facultate, cand mi-am luat permisul de conducere, cand m-am angajat prima oara...sunt momentele alea in care vezi la propriu cum viata isi da refresh si cum iei lucrurile de la capat ca un om nou.

mi-o amintesc mandra ca de acum mai am grija de cineva in afara de mine. pentru totdeauna.

imi amintesc ca atunci cand eram mica oamenii imi spuneau ca cea mai fericita zi a vietii mele va fi ziua in care o sa fiu mireasa. acum stiu ca nu e adevarat. cea mai fericita zi a vietii mele nu a fost ziua cand am fost mireasa. nu a fost nici ziua cand ne-am cunoscut. nici macar ziua cand mi-a spus ca ma iubeste. cea mai fericita zi a vietii mele e mereu astazi.

imi amintesc că nunta mea nu a fost doar o petrecere intr-o zi racoroasa de 28, ci s-a intamplat candva demult, undeva departe.
imi amintesc ca rugaciunile parintilor intaresc temeliile caselor copiilor. 

imi amintesc sentimentul pe care l-am avut dimineata, cand mi-am scos pantofii pe parchet, mi-am lasat rochia sa cada langa ei si m-am cuibarit peste patura rosie langa omul care imi da cea mai mare liniste in lumea asta. si s-a facut si la mine liniste. peste oboseala, peste planuri, peste ziua de maine, peste atatea si atatea intrebari.

imi amintesc in fiecare zi de linistea din ziua aia de duminica. afara ploua.